Categorie: Uleiuri esențiale

Uleiurile esenţiale sunt substanţe pure, volatile, extrase din plante (rădăcini, frunze, scoarţă, tulpini de pomi, seminţe, flori). Pentru plantele din care sunt extrase, aceste substanţe reprezintă sistemul de apărare al acestora împotriva dăunătorilor şi paraziţilor (sistemul imunitar al plantei). Uleiurile esenţiale reprezintă „esenţa plantelor”.

Metode de extracţie

Medoda de extracţie diferă în funcţie de partea plantei valorificată. În funcţie de metoda de extracţie putem identifica puritatea uleiului: distilare, presare la rece şi extragere cu ajutorul solvenţilor. Metodele ce au componente suplimentare de extracţie indică un grad scăzut de puritate, în timp ce presarea la rece şi distilarea păstrează intacte proprietăţile plantei şi ale uleiului obţinut.

Distilarea cu abur este cea mai răspândită metodă de a obţine uleiurile esenţiale. Ea constă în introducerea plantelor sau a seminţelor în apă, care este apoi adusă la punctul de fierbere. Căldura rezultată are rolul de a descompune structura celulară a plantei, care va elibera uleiurile esenţiale. Acestea din urmă sunt sub forme de molecule, care sunt purtate împreună cu aburul format printr-un tub până la un rezervor de răcire. Pe măsură ce amestec se răceşte, el se transformă în ulei şi apă. Nefiind solubile în apă, uleiurile esenţiale pot fi separate de apă în mod natural.

Distilarea cu abur este folosită atât pentru flori sau frunze, cât şi pentru plantele lemnoase, şi este una din cele mai indicate metode de a obţine un ulei esenţial de calitate înaltă deoarece se folosesşte doar apă şi abur.

Presarea la rece este destinată exclusiv uleiurilor din familia citricilor (bergamotă, portocală, mandarină, lămâia verde, lămâia, grepfrut). Acest proces constă în presarea fructelor, pentru a elibera uleiul esenţial aflat preponderent în celulele din coaja fructelor, dar şi în fructul propriu zis. Uleiul esenţial se ridică la suprafaţa sucului şi este separat apoi de o centrifugă.

Extragerea cu ajutorul solvenţilor nu are ca rezultat obţinerea unui ulei esenţial pur, ci a unui ulei absolut. Solventul (hidrocarburi precum benzenul sau hexanul) extrage aroma plantei, este apoi filtrat şi rezultă un amestec de ceară şi ulei volatil în proporţie de 50%-50%. Acest amestec este combinat apoi cu alcool pur şi este filtrat din nou pentru a separa ceara. După ce alcoolul este evaporat, uleiul care rămâne este uleiul absolut.

Primele relatări despre uleiurile esenţiale sunt datate în jurul anilor 4000 – 3000 î.Hr. Acestea se regăsesc în scrierile cuneiforme din Mesopotamia, care descriu primele reţete cunoscute de parfumuri. În 2500 î.Hr., împăratul chinez Shen Nung descoperă utilizări medicinale la peste de 300 plante.

În Egipt, uleiurile esenţiale erau supranumite drept daruri ale zeilor şi utilizate ca tratamente în afecţiuni fizice, în ritualuri spirituale şi cosmetică. Marturie ne stau numeroase hieroglife de pe pereţii templelor, ce descriu amestecuri si reţete.

Papirusul Ebers (denumit după egiptologul german Georg Ebers), care datează în jur de 1500 î.Hr., descrie cum vechii egipteni foloseaua tămâia şi alte aromate pentru ritualurile religioase sau vindecarea bolilor. Tămâia erao marfă atât de preţioasă, încât între anii 1000 şi 400 î. Hr. a existat Drumul Tămâiei, care se întindea de la Omar până la Petra.

În cartea Medicina Tradiţională Indiană sau Ayurveda, găsim utilizarea uleiurilor esenţiale în masajele aromatice. Una dintre cele mai vechi cărţi indiene despre plante, Vedas, menţinează busuiocul, santalul, smirna, ghimbirul, scorţişoara şi coriandrul.

Medicul grec Dioscoride, în lucrarea sa De Materia Medica (Despre Materialele Medicale), o farmacopee de plante şi medicamente scrisă între 50 – 70 î.Hr., a descris chiparosul, ienupărul, maghiranul, smirna.

Romanii adorau parfumurile şi uleiurile parfumate, pe care le foloseau la parfumarea părului şi a hainelor, la condimentarea mâncărurilor, iar soldaţii le duceau în luptă pentru a-şi îngriji rănile.

În Canonul Medicinei, Avicenna descrie uleiurile esenţiale de trandafir, muşetel, scorţişoară, muşetel şi mentă. Filosofului persan îî este atribuită şi invenţia procesului de distilare prin aburi. El a perfecţionat procesul şi echipamentele rudimentare cunoscute până atunci, prin inventarea tubului spiralat pentru răcire – ceea ce a făcut ca aburul să se răcească mai eficient decât în cazul echipamentelor de distilare ce foloseau tuburi drepte.

Găsim de asemenea 264 referinte în Biblie referitoare la uleiuri şi amestecuri aromatice. De exemplu, Dumnezeu i-a spus lui Moise ce să conţină uleiul sfânt: smirnă, scorţişoară, trestie, casia şi ulei de masline (Ieşirea. 30,22-25: „Apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: să iei din cele mai bune mirodenii: 500 de sicli de smirnă aleasă; jumătate din aceasta, adica 250 de sicli de scorţişoară mirositoare; 250 de trestie mirositoare; 500 sicli casie, după siclul sfânt şi untdelemn de măsline, un hin. Si să faci din acestea mir pentru ungerea sfântă, mir alcătuit după meşteşugul făcătorilor de aromate; acesta va fi mirul pentru sfânta ungere.”).
Să nu uităm de uleiurile esenţiale oferite pruncului Iisus la nastere.: tămâia şi smirna.

În 1500, medicul german Hieronymus Brunschwig publică Liber de Arte Distillandi, una din primele cărţi despre distilarea uleiurilor esenţiale.

În 1920 a apărut în Franţa prima şcoală de aromaterapie. Ea recomanda utilizarea orală, aplicarea uleiurilor esenţiale nediluate, inhalaţiile, masajele pe bază de ulei gras şi aplicaţiile rectale şi vaginale. Dr. Francez Monciere a folosit uleiurile esenţiale datorită proprietaţilor antibacteriene şi terapeutice, realizând câteva tipuri de unguente aromatice.

Tatăl Aromaterapiei franceze este Rene-Maurice Gattefosse, un chimist francez. El a început să studieze uleiurile esenţiale în anul 1907, împreună cu un grup de oameni de ştiinţă, după ce a observat proprietăţile cicatrizante ale uleiului de lavandă asupra arsurilor pielii, iar în anul 1937 a publicat cartea Aromaterapia (Aromathérapie – les huiles essentielles hormones végétales). El a folosit termenul de aromaterapie pentru a diferenţia între folosirea terapeutică, medicinală, a uleiurilor esenţiale şi folosirea lor în scop de parfum, odorizant.

Dr. Gattefosse şi-a împărtăşit studiile cu colegul şi prietenul său Dr. Jean Valnet, care a început folosirea uleiurilor esenţiale la soldaţii răniţi din al II-lea razboi mondial. În felul acesta a reuşit să salveze vieţile multor soldaţi, uleiurile esenţiale demonstrând un efect puternic impotriva infecţiilor. Printre studenţii doctorului Valnet se numară Paul Belaiche şi Jean-Claude Laprez, care au continuat si au extins lucrarea acestuia.

În Marea Britanie, Aromaterapia a apărut în 1950, adusă de Marguerite Maury, biochimist. Ea s-a axat pe modalităţile nemedicale de utilzare a uleiurilor esenţiale. Astfel, a stabilit un protocol de diluţie pentru masaj şi pentru frumusete. În cartea sa, The Secret of Life and Youth, se axează pe reîntinerirea tenului cu ajutorul uleiurilor esenţiale şi a plantelor. Ei i s-au alăturat şi alte nume din industria parfumeriei, printre care şi Robert Tisserand.
Astăzi, aromaterapia cunoaşte o largă răspândire la nivel internaţional fiind folosită în diverse tratamente holistice, spa, masaje, etc.